|
Prima Conferinţă Internaţională
a
Centrului PEN Român
Scriitorul şi puterea
Neptun, 20-25 septembrie 1995
Activitatea PEN Clubului românesc a fost întreruptă timp de
aproape 50 de ani. Între alte obiective ale acestui organism internaţional
este şi sprijinirea scriitorilor aflaţi în închisoare în urma unui
conflict cu puterea politică din ţara respectivă. De aceea în ultimele
decenii PEN Clubul Internaţional a mai primit în rândurile sale doar
scriitori români disidenţi (Paul Goma, Dorin Tudoran). De aceea tema
conferinţei regionale a PEN Clubului Român a fost „Scriitorul şi Puterea”.
 De aceea participanţii la întâlnire au votat
trimiterea unei moţiuni, la conferinţa internaţională PEN din 30 octombrie
– 5 noiembrie 1995, Perth, Australia, în sprijinul eliberării
publicistului român Ilie Ilaşcu.
PEN Clubul Român s-a înfiinţat în ianuarie 1990. Preşedinte este
poeta Ana Blandiana, vicepreşedinte este criticul literar Mircea Martin.
Tot în 1990 s-a creat şi PEN Clubul scriitorilor maghiari din România, al
cărui preşedinte este Gálfalvi Zsolt. Conferinţa „Sciitorii şi Puterea”,
desfăşurată la Neptun între 21 şi 23 septembrie 1995, a fost prima
conferinţă a PEN-ului din România, luând în considerare şi PEN din
perioada interbelică. Conferinţa a fost onorată de prezenţa secretarului
general al PEN Clubului Internaţional, prozatorul şi traducătorul
Alexandre Blokh, a vicepreşedintei PEN Clubului Maghiar, Tóth Éva, a
preşedintelui PEN Clubului din Republica Moldova, Serafim Saka, a
reprezentanţilor PEN Clubului din Polonia (Izabela Jarosinka) şi Serbia
(Petru Cârdu, Ivan Lalič). Cum era şi firesc, delegaţiile cele mai
numeroase au aparţinut PEN Clubului din Moldova (Leo Botnaru, Aureliu
Busuioc, Dumitru Tanasoglu, Vasile Vasilache) şi PEN Clubului scriitorilor
maghiari din România (Egyed Emese, Gálfalvi Zsolt, Szilágyi István). Dar
nu au lipsit nici invitaţi din SUA ori Anglia (poetul Richard Collins şi
Peter Jay). Ca reprezentanţi ai PEN Clubului din România, la această
conferinţă au participat: poeta şi traducătoarea Annie Bentoiu, prozatorul
Nicolae Breban, criticii literari Barbu Cioculescu şi Dan Cristea, poeta
Denisa Comănescu, criticul literar Szilágyi Zsolt, poetul Bogdan Ghiu,
traducătoarea Angela Martin, eseistul Alexandru Paleologu, prozatorul
Octavian Paler, criticul literar Ion Pop, poeţii Adrian Popescu şi Nicolae
Prelipceanu, prozatorii Romulus Rusan şi Mihai Sin, poetele Grete Tartler
şi Doina Uricariu, poeţii Mihai Ursachi şi Lucian Vasiliu ş.a. Lucrările
conferinţei au constat din intervenţii de sine stătătoare şi participări
la cele două mese rotunde: „De la adevărul artistic la implicarea
politică” şi „Puterea scriitorului sau scriitorul puterii”. La sfârşitul
întâlnirii, a fost votată o moţiune în sprijinul lui Ilie Ilaşcu, care, cu
modificări minime, a fost adoptată de Conferinţa PEN Clubului
Internaţional din Perth (Australia), octombrie 1995.
Scriitorul şi Puterea
sau
blestemul
perenităţii
Ana Blandiana
Cred că abordarea corectă a temei conferinţei noastre trebuie să
înceapă prin acceptarea unui paradox; un paradox potrivit căruia, deşi
scriitorul este poate singurul artist nedependent, prin datele materiale
ale artei sale, de vreo altă putere decât cea a propriei sale tensiuni
intelectuale, Scriitorul şi Puterea a fost în toate timpurile o
temă fierbinte, iar legătura dintre cei doi termeni aflaţi în discuţie –
de nedesfăcut. Să mă explic. Un creion şi o foaie de hârtie sunt
suficiente unui poem să se nască. Un top de hârtie şi o sticlă de cerneală
sunt suficiente unui roman, indiferent cine se află la conducerea ţării,
indiferent dacă poliţia este politică sau nu. E adevărat că apare un
moment în care, prin cenzură, Puterea se poate amesteca în soarta
scriitorului, dar este o intervenţie post factum; dar în acel
moment opera va fi fost deja născută, iar naşterea ei nu depinsese decât
de puterea scriitorului: puterea spirituală, puterea nervoasă, puterea
fizică, dar, totuşi şi numai, puterea lui. Şi atunci se pune întrebarea:
de ce este atât de puternică legătura dintre scriitor şi Putere? Căci
această legătură este puternică şi chiar strivitoare. Iar răspunsul
paradoxal este: pentru că, în măsura în care e important, scriitorul
răspunde şi pentru Putere.
Nu mă îndoiesc că – asemenea mie – aţi trăit cu toţii – şi mă
gândesc nu numai la români, ci şi la colegii veniţi din celelalte ţări ale
Europei Centrale şi de Est – momente în care aţi simţit că, dacă numele
dumneavoastră va rămâne în istoria literară, el va fi legat într-un mod
monstruos de ceea ce se întâmpla în ţările noastre. Această povară a
perenităţii a fost, poate, pentru scriitorii români încă şi mai greu de
purtat. În ce mă priveşte, au existat momente în care mă rugam lui
Dumnezeu ca paginile mele, cărţile mele să nu rămână, pentru că, dacă ar
fi rămas, ar fi rămas într-un timp anume, într-un an anume, de exemplu
anul demolării Mănăstirii Văcăreşti. (...)
(...) Iar anul acela, rămas deopotrivă în istorie şi în istoria
literară, urma să se suprapună peste operele noastre şi totul urma să fie
redus la o frază: aceşti scriitori, cei care au rămas din această epocă,
au trăit în timp ce totul era distrus în jurul lor, fără ca ei să poată
împiedica această distrugere. Blestematul paradox al sufocantei legături
dintre scriitor şi Putere se cuprinde astfel în blestemul
posterităţii.
De altfel, paradoxul se continuă şi azi – şi încă într-un mod din
ce în ce mai greu de suportat – prin faptul că, în condiţiile libertăţii,
scriitorii sunt vinovaţi în şi mai mare măsură, nu numai pentru ceea ce
fac, ci şi pentru ceea ce nu fac. Este veşnica problemă a intelectualului,
care cu cât înţelege mai mult, cu atât este mai responsabil, deci mai
vinovat, pentru ceea ce înţelege. Vinovăţia este întotdeauna direct
proporţională cu capacitatea de a înţelege.
Oricât ar părea de ciudat, n-am gândit această dezbatere ca pe una
politică, ci ca pe o analiză a temei, care îşi poate găsi exemplificări
într-o epocă sau alta. Puterea nu este doar Partidul Comunist, deşi pentru
generaţia noastră acesta a fost numele ei. Puterea este acea forţă
strivitoare care, indiferent de ideile în numele cărora se exercită,
degradează oamenii. Nocivitatea ei este, desigur, legată de gradul ei de
totalitarism, dar, chiar şi în condiţiile unei funcţionări democratice,
Puterea se dovedeşte nu numai otrăvitoare, ci şi radioactivă, pentru că îi
degradează nu numai pe cei care o ating, ci şi pe cei care tind către ea.
Iar puterea scriitorului este întotdeauna de sens opus. Legătura dintre
scriitor şi Putere devine strivitoare, mai ales acolo unde există un exces
de putere.
Şi totuşi – şi asta decurge din dramatismul epocii pe care o trăim
– după ’89 mulţi scriitori s-au aflat în primul plan al vieţii politice,
într-o încleştare – dar cine poate deosebi o trântă de o îmbrăţişare? –
uneori degradantă, cu Puterea. În trei sau patru ţări estice, în aceşti
atât de complicaţi ani, scriitorii ajunseseră chiar preşedinţi. Şi asta
pentru simplul motiv că, atunci când o lume s-a prăbuşit, a rămas în
picioare ceea ce era autentic. Iar puterea scriitorilor, aşa cum a fost
ea, extrem de imperfectă, şi aşa cum au fost ei, extrem de minabili şi
extrem de contestabili, a fost o putere reală, o putere care a rămas
credibilă şi spre care privirile celor ce n-au încetat să spere s-au
îndreptat ca spre ceva autentic.
Aş vrea să închei mărturisind de ce am ţinut ca ţărmul Mării Negre
să fie locul de desfăşurare a dezbaterii despre relaţia scriitor-Putere.
Pentru că nu frumuseţea litoralului românesc ne-a determinat alegerea, ci
faptul că este vorba despre un loc cunoscut în istoria literaturii
universale, ca un loc de pedeapsă pentru scriitorul care se opune Puterii.
Este locul unde Ovidiu a fost exilat, pentru că nu a fost de acord cu
Augustus. Dar Dobrogea nu este doar simbolul străvechi al transformării
dezacordului scriitor-Putere în represiune, ea este şi simbolul infinit
mai recent ale enormei suferinţe care s-a numit Canalul Dunăre – Marea
Neagră, unde au murit mii de intelectuali şi, printre ei, scriitori. M-am
gândit la ei pe parcursul dezbaterii noastre, la aceşti colegi ai noştri
care au dispărut chiar aici şi chiar pe tema dezbaterii noastre: relaţia
dintre scriitor şi Putere, o relaţie care a devenit adesea, prea adesea,
crimă, o relaţie în care Puterea a fost întotdeauna vinovată, iar
scriitorul a răspuns întotdeauna şi pentru vinile ei.
Conştiinţă naţională, conştiinţă
europeană
Mircea Martin
Mă simt dator să intervin în acest moment al discuţiei spre a
încerca să îndepărtez unele eventuale confuzii ori înţelegeri greşite ale
oaspeţilor noştri în primul rând. Noi obişnuim să vorbim ca şi cum toată
lumea ar fi deja familiarizată cu problemele, conflictele, dramele care se
joacă în contextul nostru românesc.
Comunicările prezentate la seminarul nostru au avut un foarte
concret caracter confesiv – şi nici intervenţia mea nu va face
excepţie. Confesiunea s-a desfăşurat, de regulă, în două planuri de
referinţă: unul intern, românesc, şi un altul care viza auditoriul străin.
În ciuda adresei sale duble, confesiunea nu a fost, după opinia mea,
îndeajuns de circumstanţiată.
Ceea ce invitaţilor noştri nu li s-a spus este faptul că, după
război, o dată cu instaurarea puterii comuniste, poporul român a fost
supus unui proces de deznaţionalizare extrem de violent, care s-a realizat
nu numai prin distrugerea clasei politice autohtone, dar şi a ţărănimii
şi, mai târziu, chiar a clasei de mijloc (temelia oricărei
societăţi civilizate). Mai mult, cultura a fost deformată, stâlcită,
clasicii literaturii române au fost cenzuraţi, marii scriitori interbelici
au fost interzişi, în presa oficială termenii de „patrie”, „naţiune” sau
„tradiţie” erau consideraţi subversivi.
În momentul în care a luat puterea, în anii ’60, Ceauşescu a
folosit această lacună a vechiului regim şi a pedalat exact pe ideea
naţională. A pedalat atât de mult, încât în ultimii ani a ajuns să o
compromită total. Excesele naţionaliste ale publicisticii oficiale din
anii ’80 au fost atât de penibile, încât, pentru orice intelectual,
cuvintele care se refereau la tradiţie, la specificul naţional, la patrie
ş.a.m.d. au devenit nişte cuvinte tabů. Se înţelege de aici că au existat
două feluri de tabuizări ale ideii de naţiune. Prima, oficială, în faza de
început a dictaturii comuniste; a doua, în anii ’80, şi după aceea, când a
început un fel de auto- tabů, acela pe care noi înşine ni l-am impus
pentru a nu fi confundaţi cu apologeţii ceauşismului (...)
(...) Ne-am angajat acum – cel puţin noi, intelectualii, sau cel
puţin o parte din noi – în lupta pentru o Europă unită. Nu pentru intrarea
în Europa (termenul e nepotrivit din mai multe motive), ci pentru
re-conectarea la Europa, pentru sincronizarea cu Europa Occidentală spre
care erau, oricum, îndreptate, de mult, privirile noastre. (Întrebarea e
dacă şi ochii acestei Europe sunt îndreptaţi asupra noastră ori privesc
peste noi, mai departe, către fruntariile Asiei, dacă nu cumva
curiozitatea şi interesul lor se epuizează înainte de a ajunge la
noi!)
În acest moment cred că trebuie să fim conştienţi de faptul că, în
vreme ce conştiinţa naţională este un fenomen firesc, natural, conştiinţa
europeană nu mai este atât de naturală şi de firească. Ea trebuie formată
în timp, la construirea ei trebuie să lucrăm cu toţii, cei de aici şi cei
de pe malurile Atlanticului. Rolul intelectualilor în acest proces este
decisiv: noi trebuie să propagăm în rândul semenilor noştri ideea de
europenitate.
Cum o vom putea face? Va fi, oare, destul să proclamăm că suntem
europeni prin simplul fapt că suntem români sau – cu un accent se
suficienţă orgolioasă care e semnul unui complex de inferioritate – că
suntem cu atât mai europeni cu cât suntem mai români? Şi cum am putea fi
mai români decât suntem? (E adevărat, există unii români care se consideră
mai români decât alţii...)
În ce mă priveşte, cred că fiecare dintre literaturile şi
culturile europene dispune, în afară de elemente specifice, ireductibile,
şi de un fond comun, european, universal, care încă nu a fost pus
suficient în valoare. Şi în cultura română există un fond de
europenitate pe care tradiţia noastră critică nu l-a revelat
îndeajuns. La noi şi aiurea, manualele şcolare cultivă specificul naţional
ca pe o componentă esenţială a educaţiei patriotice. Va veni o vreme în
care ele vor trebui să ia în consideraţie şi elementele universale, a
căror purtătoare tradiţia autohtonă a fost şi continuă să fie.
În clipa în care o asemenea activitate de construcţie şi de
educaţie se va desfăşura cu bună-credinţă şi inteligenţă în toate ţările
noastre, în Est, dar şi în Vest, în clipa în care vom fi în stare să
vorbim unii despre alţii în cunoştinţă de cauză şi vom descoperi ceea ce
ne uneşte în profunzime, atunci vom putea vorbi cu adevărat despre o
Europă a spiritului. Acesta poate părea un ideal utopic, dar, ca
intelectuali, ca scriitori, merită să credem în el.
Literaturii îi este rezervat un rol important în cadrul unui
asemenea efort, în măsura în care, prin însăşi puterea imaginaţiei
poetice, ea este promisă, nu spun eternităţii, pentru că ar însemna să
apelez la cuvinte mari, ci unei anume perenităţi. Literatura este o armă
cu bătaie lungă. Poezia – cum spunea Gabriel Celaya – e o armă încărcată
cu viitor.
Steaua dublă
Annie Bentoiu
Formula „scriitorii şi Puterea” poate
duce cu gândul la lupta dintre David şi Goliat. Noţiune abstractă,
„Puterea” sugerează o mărime vagă şi greu măsurabilă, căreia pare eroic să
i te opui, dar în situaţiile concrete scriitorul n-are de-a face decât cu
persoane şi ele concrete, care exercită o oarecare putere politică,
mergând până la puterea absolută, dacă el se află confruntat direct cu
şeful unui regim dictatorial. Dacă înlocuim formula abstractă „Puterea” cu
titlul cărţii lui Machiavel, relaţia se va stabili între doi
deţinători de putere: unul, să-i zicem „principele”, care posedă un
anume grad în ierarhia politică (poate fi un ministru sau un gardian de
închisoare); altul, scriitorul, care posedă şi el, tot într-un grad foarte
variabil, o putere spirituală ce nu poate fi negată. Aceşti doi poli sunt
legaţi între ei printr-un dublu curent de fascinaţie şi teamă, atât de
puternic şi de reciproc încât formează un adevărat sistem, ca al stelelor
duble.
„Principele” doreşte să-şi extindă stăpânirea; chiar dacă dispune
de întreaga forţă practică necesară, el nu e niciodată sigur că stăpâneşte
integral mintea şi sufletul supuşilor săi. Artiştii, în general,
scriitorii în special, ei pot fi auxiliari utili. Principele mai doreşte
să-şi extindă propriul renume şi gloria personală, dincolo de timpul
limitat în care îşi îndeplineşte funcţia, dincolo chiar de existenţa sa
biologică, iar scriitorul i-ar putea crea o imagine seducătoare, în
prezent şi în viitor. În sfârşit, principele, asociindu-şi artişti şi
scriitori de autentică valoare, îşi poate înmulţi propria sa glorie cu a
lor.
Toate acestea nu sunt încă decât dorinţi, iar principele
se teme că nu vor fi îndeplinite. Scriitorul poate să refuze
colaborarea; poate răspândi o imagine detestabilă a celui aflat la putere
în ochii publicului actual şi ai generaţiilor viitoare. Ba poate chiar
deveni el însuşi un simbol puternic, practic un rival. La toate acestea se
adaugă faptul că dacă puterea principelui este prin natura ei simplă şi
clară, cea a scriitorului cuprinde întotdeauna un element misterios, şi
tocmai de aceea fascinant. Persoana concretă a scriitorului are reacţii
imprevizibile; operele sale acţionează asupra spiritelor într-un fel încă
neexplicat; în tradiţia omenirii, numele său e încununat de un imens
prestigiu. Aşa se face că istoria este plină de şefi de stat şi de înalte
personaje politice, care au avut ambiţia să fie stimaţi şi ca autori: dacă
luăm numai Imperiul Roman, vom regăsi operele de neînlocuit ale lui Cezar
sau Marc Aureliu, dar şi fumurile nebuneşti ale lui Nero.
Situaţia scriitorului este simetric opusă. Ca toţi ceilalţi supuşi
ai ţării, el doreşte să-şi păstreze viaţa şi o oarecare
independenţă materială, dar îi mai trebuie câteva bunuri esenţiale, a
căror distribuire o poate influenţa din ce în ce mai puţin: timpul şi
informaţia. Iar independenţa gândirii, condiţie vitală pentru el,
intră în contradicţie directă cu dorinţele principelui. Reiese de aici că
scriitorul se teme în mod firesc să nu i se interzică accesul la
aceste bunuri. Teama lui se dublează şi ea de fascinaţie (...)
Sistemul stelei duble, acel fascicol de atracţie şi repulsie
reciprocă a existat în tot cursul istoriei, şi el poate fi urmărit la
toate nivelurile (...)
La sfârşitul veacului nostru, scriitorii au înţeles că dacă
„principele” le poate asigura oarecare renume, el riscă să-i antreneze în
propria sa prăbuşire; că orice compromis se va răsfrânge asupra operei
lor; că ei au a se teme chiar şi de ei înşişi, de instinctul lor gregar şi
de confuzia propriilor lor minţi. Pe scurt, au devenit mai conştienţi de
propria lor răspundere, căci orice putere implică una, aşa cum orice corp
proiectează o umbră. Scriitorul ştie astăzi că riscă să inducă în eroare
minţi nehotărâte sau necoapte şi că, legând între ele noţiuni pe care nu
le stăpâneşte, va obţine, poate, un oarecare efect estetic, dar va provoca
şi un rău moral incalculabil. În rezumat, el a învăţat pe socoteala lui că
de acum încolo, dacă va alege sacerdoţiul scriiturii cu ascezele ei
implicite, va trebui să apere adevărul împotriva minciunii, respectul
celuilalt împotriva violenţei – şi, nu o dată, curajul împotriva
resemnării.
Scriitorul ca putere
Ion Pop
(...) Aşa-numita angajare a scriitorului,
de care se făcea atâta caz, era concepută în realitate ca un pact cu
diavolul, o vânzare de conştiinţă, o supunere la jugul ideologiei. Puterea
scriitorului era recunoscută şi încurajată doar atâta timp cât se
constituia ca ecou al celeilalte Puteri, aceasta din urmă urmărind
reducerea creatorului la condiţia de poet de curte. Cei ce nu se angajau
astfel plăteau cu închisoarea sau cu interzicerea operei.
Se poate verifica, în istoria ţărilor ex-comuniste, faptul că, pe
măsură ce literatura nouă se maturiza – profitând de scurtele momente de
destindere ideologică, cum s-a întâmplat în România anilor ’68-’71 –
scriitorul şi literatura sa au început să se impună ca o putere specifică,
reală, mai exact ca o contraputere, preluând misiunea de a revela
adevăruri incomode pentru regim. Ceea ce s-a numit „rezistenţa prin
literatură” a apărut pe acest teren accidentat, într-o necontenită luptă
cu cenzura, într-un joc al compromisurilor reciproce, în care pierderile
alternau cu câştigurile. Cel puţin în România, scriitorul devenise o
putere, de care cealaltă, cea politică, se temea.
O privire oricât de fugară asupra ceea ce s-a întâmplat cu puterea
scriitorului după destrămarea sistemului comunist dezvăluie câteva
fenomene de ordinul evidenţei. Puterea scriitorului ca scriitor (adică
impactul creaţiei sale asupra publicului) a scăzut considerabil,
schimbându-se însuşi statutul social. Dintr-o prezenţă oarecum centrală în
sistem, el devine una oarecum marginală şi aceasta din mai multe motive.
În primul rând, funcţia sa de supapă a opiniei publice şi a adevărului –
pe care o deţinuse literatura – e pierdută, odată cu dobândirea libertăţii
cuvântului. Trecerea literaturii într-un plan secund se explică şi prin
concurenţa evenimentului istoric trăit direct, în stradă, şi de expresia
lui imediată, jurnalistică (...)
(...) Răsturnarea regimurilor totalitare nu a însemnat şi o
abolire a puterii nefaste a limbii lor (limba de lemn, clişeele şi
sloganurile), cu urme neaşteptat de persistente nu numai în vocabularul ca
atare al maselor, ci şi în gândire, în mentalităţile atât de greu de
schimbat. Tot acest depozit se oferă acum scriitorilor ca o dificilă
moştenire, obiect de confruntare şi înfruntare, de deconstrucţie critică,
în căutarea unor noi cristalizări expresive. Puterea scriitorului este
deci a unui catalizator al descompunerii vechilor structuri socio-politice
reflectate în limbaj şi la diversele niveluri ale comportamentului uman.
Scriitorul este, în orice caz, un purtător de memorie activă. Dacă
pretindem că ne aflăm în postmodernitate, iată un câmp extrem de generos
în care se poate afirma puterea scriitorului – de a repune în dialog epoci
şi limbaje, de a face să comunice, interogându-se reciproc, texte şi
contexte. Puterea scriitorului va conta şi mai mult dacă va reuşi să
devină o putere a scriitorilor, o expresie a solidarităţii. Este,
îmi dau seama, şi ţinta vizată de reuniunea la care ne aflăm acum.
Lupul şi cocorul
Grete Tartler
Când pronunţăm sintagme ca „Scriitorii şi
puterea”, „Literatura şi ideologia”, parcă am spune titlul unor fabule:
„Leul şi gazela”, „Măgarul şi privighetoarea”. Este un caz special în care
conjuncţia şi din copulativă devine adversativă. Şi pentru că tot
veni vorba, iată o fabulă: „Lupul şi cocorul”. Precum se ştie, lupul
căruia îi rămăsese un os în gât, apelează, cu promisiuni de răsplată, la
cocor, să i-l extragă cu ciocul său lung. Acesta acceptă, dar nici vorbă
de răsplată. Ce răsplată mai vrei tu, decât că ai băgat ciocul în gura
unui lup şi n-ai păţit nimic? Scriitorii care slujesc Puterea nu sunt
niciodată răsplătiţi, ci doar umiliţi. Osul din gât poate fi chiar
scriitorul, pe care Puterea nu-l poate înghiţi. Reţinem că s-a apelat la
cocor pentru anumite calităţi ale sale. Logosul ascuţit, dar şi naivitatea
că va fi răsplătit conform promisiunii: naivitate, irealitate. În cazul în
care scriitorii stau în gâtul puterii, sunt căutaţi şi asociaţi
oportuniştii. Învăţătura ar fi ca pliscul ascuţit al cocorului să aibă
rostul pe care l-a creat natura: scriitorul să-şi vadă doar de uneltele
sale. În planul omenesc, scriitorul, ca şi preoţii din temple, se află în
slujba individului, a omului ros de îndoieli şi incertitudini. Nu
blagosloviţilor le-a spălat Isus picioarele. Altfel spus, scriitorii
adevăraţi au fost totdeauna opozanţi, indiferent de poziţia lor socială,
de starea lor materială. Descartes combătea posibilitatea ca un individ
sau o asociere de indivizi să deţină monopolul adevărului: îndoiala
carteziană a ajuns definiţia însăşi a intelectualului. Să reţinem însă că
aceste posibilităţi au folosit în impunerea ideilor democratice, gândirii
eseistice, filosofice, nu literaturii. Politica şi artele folosesc, în
amalgamul lor, şi una şi cealaltă, planul real şi cel ficţional. Există o
politică ascunsă, de cabinet, şi alta destinată publicităţii, maselor. La
fel literatura: ea nu arată nimic din alambicul creaţiei, din elementul
real şi fantastic incluse în rezultat. Dar, dacă şi una şi cealaltă
folosesc scenarii, trebuie precizat că literatura nu are nimic imoral în
substratul ei faptic, pe când politicul este întotdeauna mânat de interese
de grup (nu o dată meschine), ce nu se vor mărturisite. Adevărul politic
este intenţie şi program, care mai întotdeauna nu convine categoriilor
largi de oameni, pe când creaţia artistică există sacrificiu individual,
frământare, ce doar din decenţă nu sunt mărturisite. În faţa acestor
categorii de ficţiuni, cel care ia cunoştinţă de ele consumă mari energii
de identificare.
Contractul scriitorului cu Puterea
Nicolae Breban
Contractul pe care noi, eu, l-am făcut cu Puterea n-a fost de
afaceri, personal, sentimental. A fost un contract impus. Generaţia mea,
„generaţia ’60”, e făcută din mai multe segmente – din punctul de vedere
al tributului plătit Puterii (...) Contractul pe care l-a făcut grupul din
care am făcut parte (Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Matei Călinescu şi
eu) a fost făcut din disperarea de a nu putea fugi. Trebuia neapărat să ne
exprimăm şi nu aveam decât o singură editură: de stat. de aceea, eu i-am
înţeles pe tinerii care continuau să publice prin ’87-’88. Matei Călinescu
mi-a reproşat că am publicat în „Viaţa Românească” un eseu în care
îi sprijineam pe Gabriel Liiceanu şi pe Andrei Pleşu şi mi-a spus că nu ar
mai trebui să publicăm nici unul dintre noi în România. I-am spus să se
ducă la Bucureşti, unde sfatul lui va fi mult mai bine primit dacă e la
faţa locului, pentru că poporul român a avut foarte mulţi sfătuitori de la
distanţă. Şi l-am mai întrebat pe Matei Călinescu dacă le poate interzice
să mai publice acelor tineri genialoizi, născuţi pentru literatură, care
au dreptul să se exprime şi care trebuie să se exprime
profesionist.
Cum poţi să-i ceri unui tânăr să nu publice? Poţi să-i ceri,
eventual nuanţat, să nu publice la „Săptămâna” ticăloasă a lui
Eugen Barbu, dar să nu publice la România literară, la Viaţa
românească? Există o teorie extrem de ticăloasă, că tot ce a apărut
bun în cultura română sau în ştiinţă este o faţadă a Securităţii române.
Că fiecare vers bun, fiecare carte bună pe care noi le-am publicat după o
luptă enormă – eu mi-am distrus toată existenţa privată pentru câteva
texte erau comandate de Securitate şi erau făcute pentru vitrina
acestor ţări comuniste. E fals, pentru că aduce un omagiu Securităţii
comuniste, care nici pe departe nu era atât de inteligentă şi de
persuasivă. Pe de altă parte, e o jignire a spiritului creator românesc de
după război. Eu sunt convins că, aşa cum noi ne uimim că a fost posibilă
acea erupţie de creativitate între cele două războaie, peste puţină vreme,
generaţiile mai tinere se vor uimi cum a fost posibil, în foarte scurta
cvasi-liberalizare românească (începutul anilor ’60 – sfârşitul anilor
’70), să se producă teme, idei şi abordări atât de curajoase şi de înalt
profesioniste. Eu însumi am făcut un contract personal cu Puterea în
afara grupului meu, dar pentru grupul meu, pentru generaţia mea
şi pentru literatura română. Contract pe care l-am rupt, pentru că, dacă
nu rupi un contract atunci când partea cealaltă nu mai îndeplineşte
condiţiile, nu mai e vorba de un contract, ci de prostituţie (ceea ce unii
scriitori au făcut). Eu am făcut un contract cu Puterea pentru că visam o
revistă pentru noi, tinerii scriitori (...)
(...) Contractul cu puterea, chiar dacă nu îl facem în termeni
direcţi, vrând-nevrând trebuie să-l facem, fiindcă Puterea, mai ales de
când este eligibilă, are o justificare a eligibilităţii şi a regulilor
democraţiei. Să nu uităm, însă, că suntem în cadrul unui contract, adică,
atunci când Puterea nu-l respectă, putem să-l rupem. Vreau să termin cu o
metaforă. Este vorba de momentul când Ulise se întoarce împreună cu
Telemac acasă şi, după ce îi ucide pe peţitori, ajunge la Femios, poetul
de curte (care era însuşi Homer), şi vrea să-l căsăpească şi pe el, pentru
că pactizase cu peţitorii (ocupaţia temporară). Femios, ilustrul nostru
coleg, are în acea clipă o replică de enorm bun-simţ: „Nu mă
ucide!”. Or, războinicul Ulise, obişnuit cu războinici de teapa lui, a
rămas uimit că un om demn cerşeşte viaţa. Femios a profitat de momentul de
suspensie şi a strecurat a doua frază: „Ei m-au obligat să cânt”.
Asta se întâmplă de aproape 3.000 de ani. Ei ne obligă să-i cântăm.
Acestea sunt cele două mărturisiri ruşinoase de credinţă. O dată
mărturisită ruşinea şi slugărnicia, Femios renaşte în mândria sa şi devine
egal cu stăpânul, spunând: „Dar i-am cântat ca pe nişte zei”.
Pentru ca apoi să devină mai puternic, mai nobil chiar decât nobilul său
stăpân. Pentru că face o promisiune: „Şi dacă vrei, am să te cânt şi pe
tine”. Şi, într-adevăr, el va face din Ulise un mic potentat al unei
mici insuliţe, un zeu nemuritor (...)
Relativismul moral
Octavian Paler
(...) În „Revolta maselor”, Ortega y Gasset zicea că
politicianul face ca lucrurile să fie din ce în ce mai confuze, în timp ce
intelectualul se străduieşte să le facă mai limpezi. Problema e dacă noi
corespundem acestei caracterizări. Uneori am nişte îndoieli, deoarece
există un anumit relativism moral chiar în rândurile noastre, ale
intelectualilor, ceea ce mi se pare grav şi periculos.
Voi da câteva mostre de relativism moral. Prima la care mă gândesc
este transformarea echidistanţei în superstiţie, absolutizarea ei. Fără
îndoială, nu poate exista justiţie adevărată fără neutralitate politică,
nu poate exista presă independentă fără ca ea să fie deasupra partidelor
(...)
(...) Mă întreb, însă, dacă poate exista echidistanţă între bine
şi rău, între minciună şi adevăr, dacă poate exista echidistanţă când
primul-ministru al României minte că trăim din ce în ce mai bine, în timp
ce trei sferturi dintre români trăiesc la nivelul sărăciei sau sub nivelul
sărăciei. După părerea mea, există şi echidistanţe indecente. Un alt
relativism moral, mai subtil, dar şi mai vinovat, se revendică din
„moderaţie”, din dispreţul pentru orice implicare prea activă, prea
categorică. Nu înţeleg, între altele, cum e posibil să se spună şi să se
scrie că anticomunismul este un fel de comunism întors pe dos. Cum ar
suna, oare, dacă aş spune că antifascismul este un fascism întors pe dos?
Nu înţeleg de ce există intelectuali, şi din ce motive o fac, care nu vor
cu nici un chip să pună pe acelaşi plan comunismul şi fascismul. Auzim,
apoi, de multe ori că morala e treaba moraliştilor, în timp ce politica
cere realism. Desigur, politica este, cum se spune, arta posibilului. Dar
asta nu legitimează dreptul intelectualului de a dispreţui morala în
numele „realismului”. Chiar prin definiţie, partid înseamnă „parte”. Deci
un politician reprezintă, ilustrează, o jumătate de adevăr. În ultimă
analiză, politica unei ţări este reprezentată de jumătate de Opoziţie,
jumătate de Putere şi de-abia împreună ele formează un întreg.
Intelectualul trebuie să năzuiască, însă, la adevărul întreg. De aceea,
n-are voie, cred, să dispreţuiască morala, să spună că morala este ceva
desuet, anacronic. Nu sunt pentru o morală posomorâtă, dar fără valori
morale ajungem la o societate care s-ar întemeia pe neobarbarie. Dacă o
politică bazată riguros pe morală este o utopie, o politică imorală este
de neacceptat. Unii intelectuali îşi justifică apatia, dezgustul,
detaşările prin ceea ce se vede, prin ceea ce se întâmplă. Chiar şi eu am
avut de multe ori tentaţia să renunţ să mai fac gazetărie. Să mă întorc la
manuscrisele mele. Dar îmi dau seama că dezgustul pe care îl trăim şi care
ne copleşeşte lucrează din nefericire în favoarea celor care au creat
acest dezgust. În concluzie, aş zice că în Est, deci şi la noi, totul este
politică, inclusiv fuga de politică.
Puterea magică şi puterea terestră
Éva Tóth
(...) Strămoşul scriitorului de azi deţinea un rol foarte
important, avea o putere sacră, care s-a profanizat în cursul istoriei.
Puterea magică a poetului era iniţial independentă de puterea terestră.
Dar, foarte curând, puterea terestră a dorit să se servească de puterea
magică a scriitorilor. Acest lucru se întâmplă şi în zilele noastre.
Puterii i-a fost întotdeauna frică de superioritatea scriitorilor şi a
dorit să-i câştige de partea ei, iar scriitorii, în majoritatea lor, au
fost încăpăţânaţi, reluctanţi, opunându-se rolului care li se atribuia. Vă
voi da câteva exemple din Ungaria, pe care le cunosc mai bine. Un mare
scriitor din Ungaria primei jumătăţi a secolului şi-a pierdut postul de
profesor în timpul primului război mondial pentru un poem de dragoste,
pentru că spunea: „Mi-aş vărsa mai degrabă sângele / pentru degetul mic
al iubitei / decât pentru rege şi drapelul său”. El nu se considera
scriitor politic, dar Puterea îl considera. În regiunea noastră, şi
scriitorii apolitici ori religioşi, în anii ’50, erau catalogaţi drept
periculoşi. Acum, rolul scriitorilor se diminuează pe zi ce trece în ţara
noastră. Poate că eu comit acum un adevărat sacrilegiu, pentru că, în
ciuda profesiei şi vocaţiei mele, cred că nu este un fenomen chiar atât de
rău. Dar el ne deranjează pe noi, scriitorii, mai ales dacă vă gândiţi că
rolul scriitorului era foarte stimat. Acest lucru provine din istorie şi,
de asemenea, din fenomenul că oamenii oprimaţi ai unei ţări cred mult mai
mult în scriitorii care nu depind financiar de Putere decât în Putere.
Când nu există o oprimare explicită în societate, atunci literatura joacă
un rol important, dar nu trebuie să se substituie politicii, jurisdicţia
ei nu trebuie să înlocuiască alte funcţiuni ale statului şi ale
societăţii. Carlos Fuentes, marele romancier mexican, scrie într-un eseu
că, în ţările latino-americane, scriitorii scriu pentru ca destinul
minerului bolivian sau al ţăranului mexican să se amelioreze. Acolo, de
asemenea, literatura are obligaţii extraliterare tocmai pentru că aceste
ţări nu au cunoscut o dezvoltare comparabilă cu cea din Europa de Vest.
Totuşi, dacă într-o ţară instituţiile sociale şi politice funcţionează
bine, ele nu vor fi în sarcina scriitorilor, ci într-a experţilor şi a
profesioniştilor. Nu vreau să spun că scriitorul trebuie să se închidă în
turnul său de fildeş, totuşi el nu trebuie şi nu poate să se amestece în
politică.
Un ungur nu este neapărat un ungur, ci un scriitor european, un
scriitor universal, în sensul în care primeşte impulsuri, influenţe, nu
numai din partea propriei culturi, ci şi din partea culturii universale.
Şi dacă scriitorul poate să exprime experienţe ontologice umane la un
nivel artistic ridicat, atunci va fi interesant pentru cititorii altei
limbi. Nu avem dreptul să nu fim purtătorii de cuvânt ai propriului nostru
popor şi, în acelaşi timp, ai umanităţii. Asta poate să pară destul de
demodat, provine de la Herder. Am putea să vizualizăm acest lucru prin
cercuri concentrice. Cel care nu are o patrie nu poate să fie un bun
cetăţean al Europei şi al lumii. Dar aş dori să vă reamintesc şi că
Montesquieu a declarat: „Mai întâi sunt om şi apoi sunt francez”.
Şi acum, revenind la titlul „Puterea scriitorului şi scriitorul
Puterii”, am constatat că există acest tip al scriitorului angajat de
Putere, la cheremul Puterii. Unii scriitori au servit Puterea din
convingere, alţii din naivitate, alţii din interes. Există mai multe
motive pentru a servi Puterea. Nu vreau să dau precepte morale, pentru că
fiecare decide pentru el însuşi, dar ceea ce am văzut eu în literatura
ţării mele şi în literaturile altor ţări este că adevăraţii scriitori,
fiind în acelaşi timp purtătorii de cuvânt ai dezvoltării intereselor
naţionale, nu erau soldaţii unei anumite Puteri (...)
Mitul puterii şi miza literaturii
Mihai Sin
(...) În ceea ce priveşte literatura, mai poate fi tentantă tema
Puterii pentru scriitor? Desigur, ne grăbim să răspundem. Fie-mi însă
îngăduită o paranteză. Există o criză a artei în istoria acestui secol.
Dar poate că ea a pornit dinăuntru, datorită înclinării tot mai accentuate
a balanţei spre formalisme, spre ludic excesiv, gratuităţi şi frivolităţi.
Arta ca mărturie a condiţiei umane, aproape că a încetat să mai existe,
sufocată de impostură şi aberaţii. Procesul acesta a contribuit şi el,
lent, la retragerea artei autentice în rezervaţiile şi ghetourile de care
am amintit deja, unde supravieţuieşte prin subvenţii şi milă publică, iar
în ţările mai bogate, ca SUA, campusurile universitare sunt cele care îi
oferă ocrotire. O neîncredere devastatoare i-a cuprins atât pe scriitori,
cât şi pe cititorii gata să se abandoneze în braţele genurilor uşoare,
care fac viaţa mai suportabilă. În ce priveşte literatura Estului, pe care
suspect de mulţi s-au grăbit să o conteste, cred că ne dăm seama pe zi ce
trece că fără ea suntem mult mai săraci şi mai goi sufleteşte. O mare
literatură, mărturie a parcurgerii infernului comunist, e astăzi pe
punctul de a fi minimalizată, bagatelizată. Revin la întrebarea asupra
şanselor literaturii în abordarea temei Puterii. După părerea mea, aceste
şanse nu numai că există, dar ele trebuie neapărat folosite în cazul unor
mai ample eforturi de a crea o nouă miză literaturii în secolul care
urmează (...)
(...) Într-o vreme când exercitarea puterii pare a fi opera
birocratică a unui imens aparat, responsabilităţile fiind într-atât de
dispersate, până la a nu le mai putea recunoaşte, scriitorul ar putea să
desluşească adevăratele mecanisme şi să restabilească responsabilităţi.
Nu, câmpul scriitorului este departe de a se fi îngustat, dimpotrivă. O
dată cu sofisticarea vieţii politice, responsabilităţile scriitorului ar
trebui să crească, cu condiţia ca, înainte de a recâştiga încrederea
publică, scriitorul însuşi să-şi recapete încrederea în menirea sa, în
rolul său într-o societate tot mai încifrată, pe măsură ce se vrea şi se
pretinde a fi tot mai deschisă.
Literatura – marea învinsă a perioadei de
tranziţie
(...) Trebuie să spunem de la început,
însă, că nici un sistem social, în afara celui socialist, nu a dat
vreodată aşa mare importanţă scriitorului, chiar dacă importanţa aceasta o
punem în ghilimele. Comunismul, de la prima până la ultima lui zi, a fost
preocupat de problema creaţiei, întrucât nu-i era indiferent cum va fi
înfăţişat. Aşa începe cu artistul o târguială, o hărţuială care se termină
doar la prăbuşirea sistemului. Scriitorul şi Puterea cad împreună în
aceeaşi capcană şi nu mai pot scăpa unul de altul.
Dictatura, fiind narcisistă, vrea ca artistul să fie apologetul
ei. Vrea mereu să-şi vadă chipul, dar şi să poruncească oglinzii cum şi ce
să arate din acest chip. La început, se mulţumeşte cu înfăţişarea
romantică a eroului. La sfârşit, dictatorul vrea să vadă peste tot numai
statuia lui. După ce faţa adevărată a sistemului comunist devine
cunoscută, numai diletanţii se mai angajează să-l slujească. Însă opera –
statuia, tabloul – acestui artist este atât de falsă! S-a întâmplat ca
oameni talentaţi să fie cumpăraţi, şantajaţi, constrânşi să producă ceva
pentru dictatură. Şi i-a părăsit talentul, ca atunci când eşti constrâns
să te culci cu un monstru şi dintr-o dată devii frigidă sau impotent. Şi a
trebuit să treacă ani de zile ca aceşti artişti să-şi revină şi să dea
iarăşi opere valoroase.
Dar ce se întâmplă cu cei care nu voiau să slujească Puterea
comunistă? Puterea credea că ei ascund ceea ce nu reuşiseră să facă
ceilalţi. De aceea, tot timpul a încercat să-i cumpere, să pună şaua pe
ei. Ei nu se angajează. Se angajează însă să lupte împotriva dictaturii?
Nu! Pentru că oricum nu au nici o şansă. Marea majoritate a acestor
creatori se angajează să nu servească stăpânirea, fără însă să lupte
direct împotriva ei. Şi Puterea trebuie să se mulţumească doar cu
atât. Este dureros. Dar e mai bine aşa decât să pornească împotriva ei.
Este dureros şi pentru creator, el este conştient de tot ce se petrece în
jurul său, simte că este complicele dictaturii şi trăieşte cu remuşcări.
Dar mai bine aşa decât să fie obligat la tăcere. Cu atât mai mult cu cât
cititorul sau vizitatorul de expoziţii începe să se intereseze de operele
acelor creatori care nu s-au angajat să sprijine dictatura. Aici intervine
o altă complicitate – între creatorul angajat la neangajare şi
public. Puterea se vede în situaţia să susţină edituri, să dea bani
pentru instituţii de cultură. Mai bine aşa decât ca aceşti virtuali
duşmani să aibă la un moment dat edituri clandestine, ca în Polonia, sau o
literatură „samizdat”, ca în Ungaria. Pentru menţinerea acestui echilibru,
ea instaurează o serie de instituţii, comitete de cultură etc., plăteşte o
armată de informatori, îndrumători, cenzori, băgători de seamă, colonei,
generali. Totuşi, în aceste patru decenii, şi în această situaţie, se nasc
creaţii valoroase – sute de poezii, zeci de volume de proză – pentru că
scriitorul găseşte refugii stilistico-estetice, ascunzişuri istorice,
fabule etc. Cititorul devine tot mai atent, caută mesaje printre rânduri,
începe o comunicare sofisticată într-un uriaş grup al acelora care încep
să înţeleagă fără să spună lucrurilor pe nume. În ultimii ani, însă,
aceste posibilităţi de comunicare s-au redus la doar câteva semne. Dar pe
undeva şi acestea erau importante, cam în felul următor: „Tu, cititor,
să ştii că eu ştiu că tu ştii. OK, bine, atunci să încercăm să rezistăm,
să supravieţuim”. Dintotdeauna artistul s-a interesat de orori, de
latura sumbră a existenţei, câteodată cu o pasiune perversă: îl hipnotizau
mecanismele răului, natura crimei, monstruozităţile, fiara din om. Acum,
ajuns într-o capcană cu această fiară, spera că o să vină timpul când va
putea depune mărturie despre ceea ce a văzut şi ce a trăit. Nu am vorbit
aici despre împotrivirile directe ale scriitorilor care, totuşi, până la
urmă, au avut loc la noi, despre faptele colegilor noştri curajoşi.
Asemenea împotriviri devin mai frecvente doar în ultima perioadă, când
dictaturile ajung în fază de agonie. Dictatura este atât de orgolioasă
încât nu acceptă să recunoască că cineva o contrazice. Preferă să se
prefacă mai degrabă că nu vede unele împotriviri. Dacă s-ar fi intentat
vreun proces, ar fi fost o recunoaştere deschisă că are opoziţie în ţară,
că există oameni (chiar mulţi la număr) care gândesc altfel şi care vor
altceva.
„Om de litere” / „om de arme”: antinomie sau
complementaritate?
Alexandru
Paleologu
(...) Dar aş vrea să mă refer la dualitatea „om de litere” / „om
de arme” nu în sensul ei antinomic, ci în cel complementar, care a existat
dintotdeauna. El este cel mai bine şi mai onorabil exprimat într-un
pasagiu celebru dintr-o mare carte a umanităţii. E vorba de discursul lui
Don Quijote despre litere şi arme. Vestitul hidalgo vorbeşte despre
demnitatea şi rolul celor două îndeletniciri. El marchează o preferinţă
pentru omul de arme (cu atât mai mult cu cât Cervantes însuşi fusese un
brav om de arme, păstrând toată viaţa nostalgia acestei vocaţii,
transferată eroului său; să nu uităm că, de altfel, acestuia i-a fost
stimulată vocaţia prin surse livreşti). De altminteri, mulţi mari oameni
de litere au avut cariera armelor ca profesie, de la Cezar la Agrippa
d’Aubigné, la ducele de Saint-Simon şi, în definitiv, la Tolstoi (şi, cu
rezervele de rigoare, la Vasile Cârlova).
În discursul lui Don Quijote, omul de litere nu e negreşit poet
sau dramaturg sau romancier. Este un om al textului, foarte exact spus un
filolog (nu un lingvist, ci un hermeneut). Este legislator,
legist, interpret şi aplicator al legii. Orice comunitate umană
care depăşeşte stadiul de simplu agregat de hominieni, devenind o
societate, are două temeiuri: lege şi legendă. Adică
imperativul şi gerunziul verbului legere (a citi). Scrise sau nu,
legea şi legenda instituie societatea civilă. Ele au un caracter textual.
Legenda este justificarea transfigurată a întemeierii şi prima formă a
culturii acelei societăţi. Omul de litere este păstrător şi continuator al
legii şi al legendei. Adică legist şi, în sens larg, poet. Omul de arme
este apărător al legii şi sporitor al legendei.
Legea fără sprijinul forţei e inoperantă. Forţa fără lege e
tiranie sau anarhie. Propriu-zis: fărădelege.
Edictele tiraniei, impuse prin forţă, nu sunt legi. Sunt
fărădelegi. Complementaritatea şi colaborarea omului de litere cu omul de
arme este un echilibru şi o armonie nestatornică, dar a putut exista de
câteva ori în istorie. Ar mai putea exista şi în viitor. De bine, de rău
există chiar şi acum, pe câte undeva (dar imperfect şi mereu ameninţat).
Abuzurile omului de arme au dus la discreditarea lui şi la dorinţa de a-l
înlătura, adică de a-l „dezarma”. Asta duce la haos şi, mai curând sau mai
târziu (dar nu foarte târziu), la o altă intervenţie, dictatura (militară
sau nu, dar oricum cu colaborarea opresivă a altei forţe, poliţia
politică).
Dar idealul unei forţe în serviciul dreptului reapare mereu,
întrucât altceva tot nu se întrevede. Nu suntem încă în stadiul în care
preţuirea lui Don Quijote pentru omul de arme să nu mai aibă obiect. Noua
formă a idealului Cavalerului Tristei Figuri sunt Căştile Albastre.
Rezultatele nu sunt prea încurajatoare. Dar ce e de făcut?
Puterea şi slăbiciunile scriitorului în faţa
Puterii
Serafim Saka
Sunt din Republica Moldova şi fac parte dintre scriitorii cu care
Puterea – şi cea veche, totalitară, dar şi cea nouă, autodeclarată
democratică – nu a voit să se simtă bine (...)
(...) Personal, am avut şi am destule motive pur personale să nu
joc „popa prostu” cu Puterea. Ocupantă, Puterea bolşevică mi-a otrăvit din
copilărie sufletul. Unchiul care m-a înfiat după ce tata a căzut în război
a fost condamnat la 25 de ani de închisoare comunistă. Zilele acestea am
scos o carte – Basarabia în Gulag – în memoria lui. Devenind
scriitor, i-am dat Puterii – când s-a putut şi chiar când nu s-a putut –
replica, scrisul meu cenzurat şi oprit ani şi ani de regim, continuând să
nu fie pe plac nici noii Puteri. E un noroc personal că sunt lipsit de
pofte politiceşti, de care, o dată cu perestroika, s-au grăbit să
dea dovadă o bună parte din bunii noştri creatori. Treziţi din hibernarea
mioritică, paşnicii noştri scriitori s-au aruncat – trup, suflet şi peniţă
– în luptă cu puterea comunistă, terfelind, blamând şi punând la stâlpul
infamiei tot ce stătea în calea lor. Rinocerii lui Ionescu par nişte
iezişori cu ochii înrouraţi în comparaţie cu baricadiştii lirici, dintre
care mulţi au abandonat foarte curând lupta cu Puterea, trecând la luptă
aprigă pentru propria putere. La primele alegeri, vrute de Mihail
Gorbaciov ceva mai democratice, un număr alarmant de poeţi sovietici –
antitotalitarişti, dar şi foşti nomenclaturişti – s-au făcut deputaţi.
Care în Uniune, care în Republici, nimeni, însă, deputat raional sau
sătesc. Deşi lupta se ducea cu Centrul imperial, scriitorii-deputaţi s-au
concentrat în alte – tot centre – dar mai mici. Centre republicane, ajunse
independente. Dornic de schimbări, poporul le-a dat copios votul.
De la un capăt la altul al necuprinsei noastre patrii defuncte,
deputăţeau poeţii, încât numai unul Platon ar fi ştiut ce se facă cu ei
(...)
(...) Ce-i rămâne scriitorului în aceste timpuri parşive de
tranziţie, când totul e politică şi toţi fac politică? Cel mai simplu ar
fi să nu facă chiar nimic. Un Oblomov al timpurilor noastre, care să se
mişte în măsura în care se mişcă şi celelalte în jurul său. Dar nu mai
mult, că atunci toate se întorc contra lui. Precum s-au şi întors – tot
răul de azi cade în capul acelora care au chemat ieri lumea în stradă şi
au îndemnat-o să ceară limbă de stat, alfabet latin, drapel, imn – nişte
atribute statale pe care statele adevărate le au demult. Din care însă nu
poţi face mâncare.
Adevăratul scriitor întotdeauna a ştiut că dincoace de Dumnezeu,
care îi ocroteşte scrisul, există Puterea, care îi poate ridica turnuri de
fildeş, dar îl poate şi ostraciza. La rândul ei, Puterea a ştiut că
există un ochi (nu neapărat al treilea) care o vede, două urechi care o
aud, dar şi nişte minţi luminate care o supun judecăţilor.
Din clipa în care îţi doreşti puterea cu orice preţ, Dumnezeu îşi
retrage mâna de pe capul tău, lăsându-te să fii liber să rătăceşti pe cele
mai drepte căi pe care ţi le trasează atât de magistral şi luminos
Puterea.
Spicuiri din mesele rotunde
Octavian Paler: Voi încerca să joc
rolul avocatului diavolului. În timp ce minciuna artistică a produs
capodopere, minciuna politică a produs crime. Ar fi un prim indiciu de
prăpastie între artă şi politică. Să recunoaştem, apoi, că intelectualul
este un amestec ciudat de vulnerabilitate, de fragilitate şi de trufie. Un
politician este un om al conjuncturii. De exemplu, Talleyrand a servit şi
a trădat toate regimurile prin care a trecut, reuşind, totuşi, să fie
prototipul prin excelenţă al politicianului. Poate concura artistul cu un
Talleyrand? Iată câteva argumente pentru a considera că arta şi politica
sunt domenii atât de diferite, atât de incompatibile, încât trecerea de la
„adevărul artistic” sau de la „minciuna artistică” la implicarea politică
reprezintă un salt mortal de nerecomandat. Sunteţi de aceeaşi
părere?
Dan Cristea: Roland Barthes spunea că de
obicei noi gândim Puterea doar la singular, în timp ce ea este multiplă
(„Puterea este multiplă ca şi demonii. Numele meu este „legiune”, ar
putea spune Puterea” – afirmă Roland Barthes). Puterea, de orice
natură (politică, economică etc.) este o forţă constrângătoare, violentă,
caracterizată în primul rând prin aroganţă. Pentru a răspunde la
întrebarea d-lui Paler, aş reaminti conceptul dezvoltat de Sartre în
faimosul lui eseu „Ce este literatura”, şi anume acela de „literatură
angajată”. Mai suntem noi de acord astăzi cu acel concept? Oare faptul că
Sartre s-a angajat pe o anumită linie maoistă, nu ne face să ne îndoim de
conceptul de „literatură angajată”? Aş răspunde printr-un exemplu dat de
Michel Leiris, care spunea că el înţelege relaţia scriitorului cu politica
într-un mod total diferit. În primul rând că nu concepe ca un scriitor al
zilelor de astăzi să se declare neinteresat de politică. Numai că, la acea
noţiune de „angajare” a lui Sartre, Leiris opunea o angajare pur literară,
considerând-o pe cea propusă de Sartre ca un adaos, ca un supliment la
ceea ce face scriitorul. Răspunzând la întrebarea domnului Paler, afirm că
nu văd un scriitor neimplicat în politică, dar cred că lucrurile trebuie
nuanţate. Flaubert era complet dezinteresat de politica zilei sau de viaţa
cotidiană, dar cât de politic este romanul Educaţia
sentimentală!
Gabriela Adameşteanu: Eu cred că
implicarea politică este foarte des pentru scriitori un salt mortal: numai
că nu-i putem opri pe cei ce vor să-l facă. De când am văzut titlul temei,
„De la adevărul artistic la implicarea politică”, m-am întrebat
dacă el nu mai cuprinde şi arcul simetric: „De la implicarea politică
la actul artistic”. Dacă cel care a intrat pe prima traiectorie,
părăsind literatura pentru politică, reuşeşte să refacă cercul şi să se
întoarcă la literatură, el este salvat. El se întoarce chiar îmbogăţit, cu
experienţa „fiului risipitor”. Cred însă că sunt mai multe victimele
acestui traseu decât învingătorii. Mulţi se rătăcesc în câmpul politicii
şi nu mai găsesc înapoi cărarea îngustă care te duce la artă. Şi ce
înseamnă implicare politică? Înainte de 1989, a te implica politic însemna
să-ţi alegi un drum într-adevăr periculos, în care îţi puteai pierde
viaţa, familia – scrisul, aproape sigur. După ’89, înseamnă să pierzi
adevărul artistic şi liniştea; în schimb, poţi să câştigi viaţa, care
devine mai palpitantă decât la masa de lucru. Dacă rămâi numai cu adevărul
artistic, zi de zi, doar la masa de scris, eu cred că în aceste timpuri
rişti să nu mai găseşti nici un adevăr artistic.
Romulus Rusan: Eu cred că de la adevărul
sau minciuna artistică până la implicare politică există o continuitate. A
existat şi înainte, şi există şi astăzi. După 1989, majoritatea celor care
se delimitaseră de scrisul pentru Putere au intrat în arenă (şi este cazul
chiar al celor care erau adepţii rezistenţei prin estetic). Treptat,
această ieşire în arenă a dispărut. După cum zicea Dan Cristea, de la
Puterea reprezentată de doi s-a ajuns la un balaur cu o mie de capete –
deşi cele două capete fuseseră tăiate. Tactica a fost foarte simplă pentru
a-i îndepărta pe intelectuali de la o Opoziţie civică. În primul rând,
prin acea campanie desăvârşită din prima jumătate a anului 1990, care s-a
încheiat cu cea de-a treia mineriadă. Apoi, prin campania de zvonuri –
prin ziare şi mai ales prin televiziune. Oamenii s-au speriat, unii au
simţit că nu mai rezistă în această cursă şi s-au retras în profesiile
lor. Astfel, Puterea a reuşit să spargă unitatea, să topească
solidaritatea care de-abia ieşise la lumină. Nu trebuie să-i condamnăm pe
cei care s-au întors la uneltele lor, dar nici să-i inculpăm prea tare pe
cei care sunt în Opoziţie. Una dintre cuceririle Puterii este că a reuşit
să neutralizeze presa, făcând-o să creadă că prin „independenţa” ei îşi
câştigă adevăratul statut. S-a ajuns ca presa să creadă că este de bon
ton să lovească neapărat şi în Opoziţie.
Alexandre Blokh: Nimeni în Occident nu
crede că noi am vrea să vă vindem sau să ne impunem în faţa dumneavoastră.
De altfel, tăria şi slăbiciunea Occidentului constau tocmai în faptul că
nu are răspuns acum. În ceea ce priveşte liberalismul, nu am nici un
răspuns şi de aceea mă simt oarecum ridicol. Va trebui să răspund însă,
întrucât este vorba despre un sentiment de profundă culpabilitate. Am
semnat o pace care vă livra comunismului. Nu dumneavoastră aţi inventat
comunismul. În ceea ce priveşte Rusia, era altceva. Dar cum să nu ne
amintim de faptul că nu am avut curajul de a continua războiul până la
frontierele Rusiei? Cum să ne gândim la ţările dumneavoastră, fără să ne
gândim că suntem responsabili? Dumneavoastră, însă, înţelegeţi
consecinţele pe care le-ar fi antrenat acest lucru: nu putem să nu ne
reproşăm că nu ne-am sacrificat pentru România. Niciodată nu trebuie să
pierdeţi din vedere acest detaliu de culpabilitate pe care-l avem. Iar
agresivitatea noastră (dacă ea există câteodată) este datorată acestei
culpabilităţi.
Dumneavoastră m-aţi invitat să vorbesc în numele Occidentului,
dar, pus în această situaţie, am sentimentul că vă dau lecţii – şi n-aş
vrea asta, dintr-un motiv foarte simplu. Atunci când vedem pe cineva care
are o maşină frumoasă şi care ne dă lecţii, simţim un straniu sentiment de
iritare faţă de americani şi faţă de englezi, care veniseră totuşi să ne
elibereze.
Cristian Tudor Popescu: Cred că
scriitorului îi este imposibil să abordeze politica – nu numai practic, ci
şi teoretic. De ce? Eu cred că o armă fundamentală a politicianului este
kitsch-ul. Politicianul profesionist, eficient, este un personaj profund
kitsch. Orice formă de artă se bazează pe bunul gust, pe măsură, de aceea
un scriitor, un om de artă, nu are cum să fie eficient la acest capitol.
Trebuie să ai tupeul visceral să emiţi enormităţi cu o linişte întipărită
pe figură, să spui gogomănii cu un glas vibrant masculin. Discursul
politic este un discurs esenţialmente vulgar, pentru că este adresat
mulţimii, vulgului. Dacă un scriitor doreşte să devină un om politic, nu
are decât: dar atunci trebuie să-şi suprime calitatea de scriitor şi să
lupte cu altfel de arme. Acesta ar fi reproşul pe care îl aduc Opoziţiei
din România: tipul de discurs pe care îl foloseşte nu va convinge
niciodată masele. Masa trebuie să recunoască în cel care ţine discursul pe
unul de-al ei, care nu este foarte inteligent, care nu este foarte
relativist, foarte nuanţat. Un om onest, care vrea să facă o politică cu
un scop bun şi nobil, trebuie să-şi asume nişte căi absolut detestabile,
ca să ajungă acolo unde vrea să ajungă. Iar dacă un scriitor care ajunge
om politic şi face numai prostii încearcă să se sprijine pe prestigiul lui
de scriitor, nu ajunge nicăieri (...)
(...) În legătură cu neobarbaria (cuvântul este tare, totuşi),
cred că în Vest ea se manifestă printr-o anume sterilizare a culturii,
prin acea cultură în serie, prin „prosperitate”. În Est, până în anul
revoluţiilor se manifesta printr-o dorinţă de ataşare prin ideologizare,
iar acum (cel puţin la noi) prin pauperizare. Puterea vrea să-i reducă pe
oamenii de cultură la un atare grad de paupertate încât ei să i se
adreseze pentru a fi salvaţi (...) Cu privire la implicarea scriitorului
în politică, datoria lui este să facă deontologie politică. Pentru că
politica nu înseamnă numai parlamentarism, înseamnă civism, înseamnă
cunoaşterea oamenilor, a mentalităţilor, iar în sens pragmatic, impunerea
unor candidaţi credibili (oameni de comisii, tehnicieni, ingineri,
jurişti, economişti, oameni aplecaţi spre management, în cazul nostru spre
apărarea drepturilor culturii) (...)
Nicolae Prelipceanu: (...) Am senzaţia că
scepticismul antioccidental – neobarbaria – este prea accentuat. Simt
nevoia să replic pentru că eu aparţin acestei foarte largi părţi a
societăţii româneşti încă fascinată de Occident. Care priveşte Occidentul
ca pe un model. Am citit acum vreo doi ani o carte, L’air du vide,
a lui Lipovetsky, în care Occidentul însuşi se punea în discuţie. Eu nu aş
numi neobarbarie ceea ce îi reproşa el, pentru că termenul nu mi se pare
adecvat. Cu o subtilitate şi o desăvârşită frumuseţe, Lipovetsky, acest
autor al Occidentului, vedea „riscul vidului” în societatea occidentală în
decolorarea „idealurilor”. Dar pentru noi cred că este devreme să vedem
aceste limite, după ce am aşteptat atâta timp să putem intra în contact cu
Occidentul. Şi apoi, nu trebuie să uităm că noi suntem oamenii unei
generaţii adulte, care a primit foarte târziu acest dar mult aşteptat –
întâlnirea cu Occidentul. Că lângă noi au crescut, în aceşti ani, copii,
tineri, care au o altă percepţie şi care vor fi mult mai adecvaţi, mult
mai adaptaţi lumii occidentale decât noi (...)
Adrian Popescu: Carisma (darul nativ unit
cu conştiinţa etică) poate fi asumată solitar, împotriva instituţiilor
politice. Rimbaud, avangardiştii români, beatnicii anilor ’50, sunt autori
a căror carismă refuză să se instituţionalizeze. Cenaclul de luni, în anii
’80, dar şi Cercul literar de la Sibiu, în anii ’50, ca şi Echinoxul din
’70, caută în diverse strategii să nu-şi instituţionalizeze darurile
iniţiale, carismele membrilor acestor cercuri literare (în măsură
diferită) nu se aliniază comandamentelor sociale ale zilelor comuniste. Al
doilea caz de subordonare al carismei are două aspecte. Unul de contract
(nescris) malefic cu puterea, în Est, dictatorial cel mai
adesea.
Poeţii se înregimentează, vezi Maiakovski, Esenin, autorii anilor
’50 la noi, dar, în final, profetul-poet e ucis de putere. Ana Blandiana
sau Mircea Dinescu îşi datorează inconfortul profeţiilor într-o vreme a
dictaturii, fiind receptaţi ca poeţi politici, ca glasuri ale unei naţiuni
oprimate. Carisma lor se opune instituţiilor puterii. Dictaturile folosesc
sau ucid poeţii. Dar există şi un pact benefic cu puterea, într-un sistem
democratic. Cum poate fi om politic scriitorul? Prin respectarea şi
fructificarea carismei sale. Poetul are datoria de a-şi avertiza
contemporanii când aceştia uită că deasupra materiei se află spiritul, că
nu bunăstarea e rostul omului pe pământ, ea nefiind condamnabilă totuşi în
sine (...)
Izabela Iarosinka (Polonia): În Polonia,
istoria acestei opoziţii, scriitorul puterii sau puterea scriitorului, e
lungă, ea începe de la Mickiewicz. În tot secolul 19 şi până la reapariţia
Poloniei pe harta Europei, în 1918, scriitorii s-au opus mereu puterii,
care era demnă de ură. În acelaşi timp, trebuie spus că perioada
împărţirii Poloniei a fost cea mai bună pentru literatura poloneză.
Cuvintele lui Mickiewicz erau o ameninţare pentru şefii statelor care
împărţiseră Polonia. Romantismul polonez s-a născut sub servitute.
Învingătorul lui Napoleon, ţarul Alexandru, a fost lăudat de poeţi – nu
era o servitute - , se crease un mic regat polonez, după Congresul de la
Viena. După războiul ultim, în Republica Populară Polonă, piesele lui
Mickiewicz deveneau din nou periculoase pentru putere, ca să nu vorbim
decât de clasici (...)
Doina Uricariu: Cei şase ani care au
trecut din ’89 demonstrează că în orice putere există, insidios
strecurată, o anume vulnerabilitate, care ne basculează spre un alt
destin. Noua putere de la noi s-a slujit de aceiaşi scriitori care o
slujiseră şi pe cea totalitară. Ceea ce demonstrează şi incapacitatea
scriitorilor respectivi de a fi ei înşişi. Creaţia îşi are puterea ei
exemplară. Dar când lucrează cu mentalităţi, cu forme ale libertăţii,
scriitorul ce intră în prim-plan este obligat să se slujească şi de
altceva decât de metaforă. Există deci o obligatorie reconsiderare a
discursului creatorului şi a cărţilor şi operelor lui. Dar e greu, cu un
text pur literar, să-ţi ajuţi poporul. În Dante e un vers care vorbeşte
despre scriitorul devenit partidul lui însuşi. De la scriitori trebuie
învăţată o lecţie a individualităţii, a toleranţei, a lucidităţii
(...)
Mihai Ursachi: Pentru a spune lucrurilor
pe nume, noi vrem să discutăm relaţia dintre scriitorul sau scriitorii din
Europa de Est şi Centrală şi regimurile politice din aceste ţări, înainte
şi după 1989... Eu, unul, care sunt român, mă gândesc adesea la relaţia
dintre scriitorul, pe atunci cehoslovac, Vaclav Havel, şi regimul comunist
din Cehoslovacia, precum şi la relaţia dintre scriitorul Havel şi statul
al cărui preşedinte este... În România, scriitorii care s-au opus, fie şi
cu un cuvânt, puterii comuniste şi neocomuniste sunt astăzi consideraţi ei
mai răi cetăţeni. Majoritatea acestora sunt scriitori buni, recunoscuţi ca
atare, în România şi în afara ei. Aceasta înseamnă că puterea care-i
persecută este o putere care detestă adevărul, binele şi frumosul. Iar
„puterile” care detestă adevărul, binele şi frumosul sunt şubrede,
fricoase şi laşe. Ele sunt false „puteri”. „Puterea” lor e neputinţă şi
ele vor dispărea, chiar şi din memoria oamenilor. În timp ce cuvântul
adevărat şi frumos, în orice grai, de la ebraică şi greaca veche până la
cehă şi română, va dăinui pe veci. (...) Care au fost relaţiile dintre
poetul Ezra Pound şi puterea din Statele Unite? A fost Ezra Pound un
disident? Condamnarea lui la moarte şi apoi exilul pe viaţă sunt
justificate din punctul de vedere al judecăţii omeneşti şi al celei
transcendentale? Cam în aceeaşi perioadă în Franţa, de ce relaţiile lui
Ferdinand Celine cu puterea au fost cele care au fost? Sau cele ale lui
Aragon sau Eluard cu aceeaşi putere? Din ecuaţia franceză nu trebuie uitat
nici André Malraux, luptătorul comunist din maquis şi apoi ministrul
culturii în guvernul naţionalist al generalului de Gaulle. În România
scriitori care s-au opus şi cu un cuvânt regimului comunist şi
neocomunist sunt marginalizaţi şi calomniaţi. În rezumat, dincolo de
sintagma „Scriitorul şi puterea” stă întrebarea „Ce fel de
scriitor şi ce fel de putere?” (...)
Richard Collins: Puterea pieţei e de
departe mai insidioasă decât orice putere politică. Aproape invizibilă.
Piaţa nu rezidă nici într-o personalitate politică, nici într-o platformă
politică sau ideologie... Piaţa nu e un mit. Ea are puterea reală să
conducă. Înseamnă cititorii care te conduc prin puterea lor de cumpărare.
Împotriva Pieţei nu se poate face nici o campanie, ea nu poate fi
eliminată prin vot, forţată să demisioneze ori asasinată. Pentru că Piaţa
rezidă în mase, are o psihologie de masă... În multe privinţe, anii de
după 1990 nu sunt atât de diferiţi de anii 1890, şi Anglia de după
Revoluţia Industrială nu se deosebeşte foarte mult de ţările din Centrul
şi Estul Europei de după revoluţiile din 1989. Aici şi acum, ca şi atunci
şi acolo, societatea este în tranziţie, iar scriitorul încearcă să se
definească el însuşi în relaţia sa cu Puterea. |
